ANUNT

ASPECTE SPIRITUALE SI SOCIALE

Pentru noi romanii, tema asa intitulata, ar parea, la prima vedere, ca nu are multe necunoscute, deoarece ca ortodocsi si legati bisericeste din cele mai vechi timpuri pana astazi de Patriarhia Constantinopolului, ce reprezinta prin excelenta traditia bizantina, am trait-o din plin, ne-am nascut in ea si ne-am obisnuit cu ea, incat ne-a devenit o "a doua natura". In fond, asa este, caci am mostenit caracteristica de baza bizantina a Pastilor, anume aceea de a fi cea mai mare sarbatoare crestina, cu cinstirea corespunzatoare care decurge din aceasta. Timp de doua milenii de viata crestina pe pamant romanesc Pastile au fost centrul sarbatorilor din calendarul nostru, momentul de curatire si traire sufleteasca cel mai inalt, spre care se indreptau sperantele tuturor credinciosilor.

Maica Domnului ocupa un loc cu totul aparte in pietatea credinciosilor ortodocsi romani. Adeseori, ca o scurta invocare, dar si ca o scurta forma de prea cinstire a Maicii Domnului, se aud rostindu-se cuvintele: <<Doamne, Maica Domnului!>> sau: <<Dumnezeu si Maicuta Domnului!>>, ambele expresii fiind insotite indobste si de semnul sfintei Cruci. Si intr-un caz si in celalalt se observa o asociere doctrinara corecta a apelativului <<Doamne>>, referitor la Domnul nostru Iisus Hristos, si Sfanta Sa Maica, ori intre numele lui Dumnezeu ca Sfanta Treime si Maica Domnului cu forma diminutivului binecunoscut, <<Maicuta>>. Analiza atenta a acestor doua moduri de invocare a Maicii Domnului arata o puternica manifestare afectiva a credinciosului, fie ca se exprima un sentiment de surpriza, de compasiune ori de speranta, fie ca se intentioneaza - cum este si corect - solicitarea ajutorului suprafiresc, prin rugaciune, la un moment de cumpana sufleteasca. Fara a intra insa in detaliile unei astfel de analize - interesanta si originala in ea insasi - remarcam acest semn deosebit de pietate al credinciosilor romani ortodocsi fata de Maica Domnului. Totusi, este necesar sa urmarim in continuare care sint motivele si temeiurile ortodoxe pentru prea cinstirea Maicii Domnului.

Istorisind viaţa şi activitatea Mîntuitorului în lume, Sfîntul Evanghelist Luca ne relatează că Iisus străbătea hotarele Iudeii şi ale
Galileii, binevestind apropierea împărăţiei lui Dumnezeu, învăţînd pe toţi calea mîntuirii şi a cunoaşterii de Dumnezeu, tămăduind diferite suferinţe şi pretutindeni era aşteptat şi întîmpinat de fel de fel de bolnavi. Unii însetau după învăţătura sa, alţii după ajutorul Său dumnezeiesc şi tuturora Domnul le aducea mîngîiere şi alinare.
Pornind către orăşelele din jurul lacului Ghenizaret, El vindecase pe leprosul din Copernaum, tămăduise pe sluga sutaşului din acelaşi oraş şi mergea să predice în oraşul vecin, numit Nain, nume care înseamnă în limba aramaică „Prea frumosul“, datorită aşezării sale minunate între munţi, într-o perspectivă desăvîrşită, între coastele înalte şi împădurite ale muntelui Zabulon.
Aşa, cînd se apropia Domnul cu ucenicii Lui de poarta de intrare a cetăţii Nain, au întîlnit o procesiune funebră. Asemenea întîmplări sînt frecvente, căci viaţa este împletită cu moartea. Iată, însă, că procesiunea aceasta era deosebit de tragică: mortul era un tînăr, în floarea vieţii, iar mama sa era văduvă. Două împrejurări deosebit de semnificative, care sfîşiau inimile celor ce însoţeau procesiunea funebră. Mîntuitorul n-a rămas indiferent la această tragică privelişte şi n-a trecut pe lîngă ea, ci s-a oprit. Tînărul mai putea să trăiască; cea care-i dăduse viaţă se mai putea bucura de dragostea şi ajutorul său . Mila cea nemăsurată a Domnului se revarsă asupra tînărului mort şi asupra văduvei îndoliate, amîndoura dăruindu-le viaţă!

Dupa credinta crestina, lumea are un inceput si o cauza: activitatea vesnic creatoare si bunatatea lui Dumnezeu, precum si o menire si un scop final spre care tinde: desavarsirea  si  innoirea.  Spre   acest  tel  final  se   indreapta,  pe  diferite  cai, intreaga creatie.

Atingerea acestui inalt scop sta in stransa legatura cu Parusia Domnului, cu invierea mortilor si cu judecata universala, evenimente eshatologice abia intrezarite de aghiografii Vechiului Testament, vestite anume de catre Mântuitorul, consemnate pe scurt in cartile Noului Testament, predicate de Sfintii Parinti si formulate, ca dogme fundamentale ale dreptei credinte, in art. VII, XI si XII din Simbolul niceo-constantinopolitan.

 Cred ca nu puteam gasi un cuvant mai nimerit pentru ziua de astazi, care sa adune mai bine la un loc semnificatiile celor doua evenimente liturgice de astazi:   
Praznicul Dreptilor si Dumnezeiestilor Parinti ai Maicii lui Dumnezeu, Ioachim si Ana (a se vedea articolul despre viata lor) si Inaintepraznuirea Inaltarii Sfintei Cruci,
careia i-a fost dedicata Duminica de astazi - decat aceasta predica un pic mai veche, dar mereu proaspata si actuala a fratelui Danion Vasile, pe care v-o recomandam cu caldura a o parcurge pana la capat:
“Femeile sa se supuna barbatilor lor ca Domnului, pentru ca barbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii. Barbatilor, iubiti pe femeile voastre, dupa cum si Hristos a iubit Biserica, si S-a dat pe Sine pentru ea, ca sa o sfinteasca” (Efes. 5, 22-26)

Cu prilejul praznicului preacinstit al Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, dorim sa vă impartasim cateva dintre cuvintele cele mai frumoase si mai pline de miez si de viata rostite si scrise vreodata intru lauda Apostolilor de catre… cine altul decat Gura de Aur a Bisericii, Sfantul Mare Dascal al lumii si Ierarh Ioan, Arhiepiscopul Constantinopolului. Incepem astazi cu un cuvânt cu totul special al Sfântului Ioan Gură de Aur. Este un cuvânt, scris când sfântul era bolnav, un cuvânt profetic, despre ultimele vremuri. Un cuvânt îndurerat, căci semnul ultimelor vremuri era că se vor ivi, dinaluntrul Bisericii tot mai mulţi „lupi răi, care nu vor cruţa turma“, lupi care se deghizează, pentru a păcăli, în blânzi şi paşnici păstori. Pentru a ne trezi discernământul şi a ne scutura din amorţeală, Sfântul Ioan Gură de Aur schiţează, cu dragostea dată de har, portretul adevăraţilor păstori ai Bisericii, Sfintii Apostoli Petru şi Pavel, cei care cu dragoste parinteasca jertfelnica ne-au predat Evanghelia vie, integrala si absoluta, al carei Cuvant vesnic l-au marturisit nu doar cu propovaduirea lor neobosita, ci si cu inimile si cu insesi trupurile lor. Apostolia, păstorirea Sfinţilor Petru şi Pavel este pur şi simplu traducerea desavarsita a cuvintului Mântuitorului de a-si pune ei sufletul pentru turma dată lor de Hristos… si nu si-au pus sufletele doar pentru cea de atunci, ci pentru intreaga Biserica din veac, adica si pentru noi, cei de astazi. Veti intelege poate mai bine din paginile de mai jos de ce Sfintii Apostoli sunt fara nicio exagerare si parintii nostri adevarati, la modul cel mai concret, viu si personal!

Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul şi viaţa şi care ne spune că: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Ori, aceasta ar însemna că, odată cu înălţarea Mântuitorului la cer, legătura noastră cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garanţie a mântuirii, ar dispare.