|
 Istorisind viaţa şi activitatea Mîntuitorului în lume, Sfîntul Evanghelist Luca ne relatează că Iisus străbătea hotarele Iudeii şi ale
Galileii, binevestind apropierea împărăţiei lui Dumnezeu, învăţînd pe toţi calea mîntuirii şi a cunoaşterii de Dumnezeu, tămăduind diferite suferinţe şi pretutindeni era aşteptat şi întîmpinat de fel de fel de bolnavi. Unii însetau după învăţătura sa, alţii după ajutorul Său dumnezeiesc şi tuturora Domnul le aducea mîngîiere şi alinare.
Pornind către orăşelele din jurul lacului Ghenizaret, El vindecase pe leprosul din Copernaum, tămăduise pe sluga sutaşului din acelaşi oraş şi mergea să predice în oraşul vecin, numit Nain, nume care înseamnă în limba aramaică „Prea frumosul“, datorită aşezării sale minunate între munţi, într-o perspectivă desăvîrşită, între coastele înalte şi împădurite ale muntelui Zabulon.
Aşa, cînd se apropia Domnul cu ucenicii Lui de poarta de intrare a cetăţii Nain, au întîlnit o procesiune funebră. Asemenea întîmplări sînt frecvente, căci viaţa este împletită cu moartea. Iată, însă, că procesiunea aceasta era deosebit de tragică: mortul era un tînăr, în floarea vieţii, iar mama sa era văduvă. Două împrejurări deosebit de semnificative, care sfîşiau inimile celor ce însoţeau procesiunea funebră. Mîntuitorul n-a rămas indiferent la această tragică privelişte şi n-a trecut pe lîngă ea, ci s-a oprit. Tînărul mai putea să trăiască; cea care-i dăduse viaţă se mai putea bucura de dragostea şi ajutorul său . Mila cea nemăsurată a Domnului se revarsă asupra tînărului mort şi asupra văduvei îndoliate, amîndoura dăruindu-le viaţă!
De cîte ori o conştiinţă creştină nu se întreabă: suferinţa sau moartea ţin de condiţia umană, sînt ele lucruri fireşti? Pentru că lumea, existenţa şi viaţa, cum le privim şi le cunoaştem, sînt atît de frumoase!
Potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, toate au fost făcute să fie şi mai frumoase decît le observăm noi astăzi, ca frumuseţea Ziditorului Însuşi: fără pată, fără prihană, fără suferinţă şi moarte. „Cît de minunate sînt lucrurile Tale, Doamne; toate cu înţelepciune le-ai făcut“, exclamă psalmistul.
Neascultarea primilor oameni a dus, însă, la o transformare a naturii umane,tributară păcatului, în rău. Starea primară de fericire deplină a omului, prin conlucrarea cu Dumnezeu, a devenit inaccesibilă. Păcatul a rupt acel echilibru din fiinţa omului, trupul s-a descătuşat de sub conducerea spirituală a sufletului şi s-a dezlănţuit cu toate patimile şi pornirile sale pămînteşti, ducînd la înăbuşirea sufletului, la pierderea fericirii veşnice, încît pentru lumea veche, pînă la venirea Mîntuitorului, moartea era o plată firească şi neschimbabilă.
Deşi în urma căderii în păcat oamenii au pierdut dreptul la viaţă, la nemurire, totuşi ei n-au fost părăsiţi definitiv de Dumnezeu, care ,în virtutea iubirii sale neţărmurite, le-a făgăduit un Răscumpărător care să-i aducă din nou la starea de sfinţenie şi armonie cu Creatorul. Lumea veche, lumea dinaintea venirii Mîntuitorului Hristos, nu ştia ce este iubirea adevărată.
Acum urmează adevăratul şoc: în mijlocul poporului evreu apare dintr-o dată Hristos, care spune că poate ierta păcatele, care face minuni şi înviază din morţi, care spune că a existat dintotdeauna şi că va veni să judece lumea la sfîrşitul vremii.
El se pogoară din înălţimea slavei cereşti şi se face om, sub înfăţişarea unui bun păstor şi venind pe pămînt. Aici, din dragoste şi milă faţă de omul căzut în păcat, a primit de bunăvoie să sufere: a însetat, a flămînzit, s-a ostenit, a fost batjocorit, hulit şi bătut, prigonit şi răstignit pe Cruce, în rînd cu tîlharii şi făcătorii de rele, dîndu-şi viaţa jertfă de răscumpărare pentru mîntuirea sufletelor pierdute. „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut.“ (Luca 19, 10)
El vrea să ne ajute şi nu numai ne compătimeşte, cum facem noi unii cu alţii. „Nu mai plînge!“, îi spune Iisus mamei văduve, iar tînărului: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!“
Dragostea adevărată preface sentimentul în faptă de ajutorare - un părinte care-şi vede copilul ameninţat nu plînge numai, ci este gata să înfrunte orice primejdie pentru a-l scăpa. Întreaga lucrare de mîntuire a Domnului Iisus Hristos, care este cuprinsă în învăţăturile şi minunile Sale (adică tămăduirile şi învierile din morţi, precum şi jertfa de pe Sfînta Cruce) se întemeiază pe marea milostivire şi iubire de oameni a lui Dumnezeu. „Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. (Ioan 3, 16). Cînd ai înţeles lucrul acesta, îţi dai seama că ceea ce a făcut Hristos a fost pur şi simplu cel mai şocant lucru întîmplat vreodată, conştientizezi cît de mult Îi datorezi şi te înfiori. În contradicţie cu aceasta, unii necredincioşi spun că dacă Iisus a fost şi Dumnezeu şi om în acelaşi timp, suferinţele şi moartea Lui îşi pierd orice valoare în ochii lor „deoarece trebuie să fi fost foarte uşor pentru El, fiind Dumnezeu“. Împotriva unei astfel de obiecţii, ar trebui să răspundem luînd în calcul următorul exemplu: dacă eu sînt pe punctul de a mă îneca într-un rîu vijelios şi un om stă pe mal şi vrea să îmi întindă mîna şi să îmi salveze viaţa, oare ar trebui să-i strig: Nu, nu e drept! Tu ai un avantaj! Tu ţii un picior pe mal?!
Adică, atunci cînd ai nevoie de ajutor, la ce te vei uita dacă nu la ceea ce este mai tare decît tine însuţi?
Mila şi ajutorul Mîntuitorului le simţim în viaţă numai dacă sîntem strîns uniţi cu învăţăturile şi exemplul dat de El, încît să putem declara ca şi Sfîntul Apostol Pavel: „Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2,20) Pentru a ajunge, însă, la o viaţă trăită în Hristos avem nevoie de multă smerenie, umilinţă în primul rînd.
Care este groapa în care a căzut omul? El a încercat să trăiască independent, cum de altfel încercăm şi noi astăzi, să se comporte ca şi cum şi-ar fi singur stăpîn. Cu alte cuvinte, omul căzut nu este doar o creatură imperfectă care are nevoie de îmbunătăţiri; el este un rebel care trebuie să depună armele. Depunerea armelor, capitularea, exprimarea regretului, înţelegerea faptului că ai fost pe un drum greşit şi faptul de a fi gata să începi o viaţă nouă, aceasta este singura cale de ieşire din groapă. Şi acest proces de deplasare cu toată viteza înapoi este pocăinţa!
Umilinţa aceasta nu este nicidecum un lucru amuzant. Înseamnă să te dezveţi de toată înfumurarea şi încăpăţînarea celui cu care noi oamenii am fost învăţaţi de mii de ani, pentru a-l primi pe Hristos în tine.
După înălţarea Sa la cer, Mîntuitorul a încredinţat misiunea sfîntă a venirii Sale în lume, Bisericii, pe care El a întemeiat-o şi a răscumpărat-o cu scump sîngele Său, rămînînd pururea nelipsit din mijlocul ei şi veghind la desfăşurarea activităţii ei şi la sporirea duhovnicească a credincioşilor. Aici, în biserică, credincioşii se unesc cu Hristos luînd parte la săvîrşirea Sfintei Liturghii şi împărtăşindu-se în Sfîntul Trup şi Sînge al Domnului, spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci. În faţa Altarului se înfăţişează tinerii care doresc să primească binecuvîntarea Bisericii, spre a întemeia un nou cămin creştinesc. Aici se adună creştinii în vreme de necaz şi întristare pentru mîngîiere şi îmbărbătare. Biserica lui Hristos este izvorul evlaviei creştine, în care se cultivă dragostea de Dumnezeu şi aproapele; este şcoală a sufletului şi a inimii - celui mîndru, ea îi recomandă smerenie - celui lacom - cumpătare, celui ce rîvneşte la bunurile altuia calea prin muncă cinstită.
Fiecare din noi înaintează cu fiecare clipă ce trece spre bine sau spre rău, dar diferenţa e imensă - oamenii buni cunosc atît binele cît şi răul, cei răi nu cunosc nici binele şi nici răul, pentru că acestea sînt, de fapt, lucruri foarte fireşti - înţelegi somnul atunci cînd eşti treaz, nu cînd dormi; poţi înţelege natura beţiei atunci cînd eşti treaz, nu cînd eşti beat.
Fiecare dintre noi este fiu unic şi iubit al maicii noastre Biserica, care îi jeleşte pe fiecare dintre cei care cad sub tirania diferitelor patimi, tot atît de dureros ca văduva din cetatea Nain.
Domnul Hristos ne aşteaptă să facem binele, să renaştem sufleteşte spre a moşteni viaţa veşnică. El ne spune că împarte cu noi toate greutăţile vieţii noastre duhovniceşti, ca înjugat la jugul ei.
„Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe toţi. Luaţi jugul Meu asupra voastră.“
Domnul Iisus Hristos bate neîncetat la uşa inimii noastre şi ne porunceşte să ne eliberăm de greutatea păcatelor (Apoc. 3, 20). „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“.
Numai astfel, urmînd învăţăturilor Mîntuitorului, putem birui şi moşteni împărăţia veşnică (Fac. 4,7). „Cînd faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te tîrască, dar tu biruieşte-l!“
|
|
buna ziua va rog frumos imi spuneti c...
am auzit ca daca bei in fiecare zi in...
adevar graieste gura pacatosului
Mihai,din ce religie faci parte?In cr...
Sa stiti ca sfant a fost si este numa...