 În 1654, Blaise Pascal trăieşte o revelaţie religioasă care îi va schimba complet caracterul propriei existenţe, precum şi interesele cognitive. Acceptând şi asumând adevărul religiei creştine într-un mod profund personal, dar şi cât se poate de firesc, Pascal îşi marchează definitiv destinul. Începând cu acest moment, lumea îl va putea descoperi pe acel gânditor profund religios care a elaborat proiectul unei Apologii a creştinismului, rămasă cu un titlu provizoriu: „Cugetări“.
Nedesăvârşită datorită unei morţi premature, această lucrare a rămas într-o formă fragmentară. Ceea ce este însă demn de remarcat este intenţia iniţială a lui Pascal în privinţa metodei sale de a scrie.
„Voi scrie aici gândurile mele fără ordine, dar poate nu într-o confuzie lipsită de scop: aceasta este veritabila ordine care-mi va marca obiectul chiar prin dezordine. I-aş acorda prea mare onoare subiectului meu dacă l-aş trata în ordine pentru că vreau să arăt că el este incapabil de ordine.“ („Cugetări“, 373). Pascal respinge sistemele exclusiv raţionale, cu atât mai mult cu cât cugetările sale se îndreaptă spre analiza fiinţei umane şi a lui Dumnezeu la un nivel existenţial, ce depăşeşte posibilităţile de reprezentare ale intelectului.
Adevărul creştin, atât de evident
Născut pe 19 iunie 1623, Blaise Pascal dă semne de inteligenţă ieşită din comun încă din primii ani ai vieţii. Aflat sub îndrumarea directă şi totală a tatălui său în ce priveşte studiul, Blaise îşi dezvăluie geniul în învăţarea limbilor clasice, dar mai ales în geometrie. La doar 12 ani redescoperă una dintre teoremele lui Euclid, iar la 19 ani inventează o maşină de calcul aritmetic; fapte binecunoscute chiar şi astăzi şi intrate oarecum în legendă.
Studiul matematicilor va rămâne pentru mult timp ocupaţia principală a geniului său. De pe la vârsta de 24 de ani însă, eforturile sale cognitive încep să se îndrepte către lecturi cu caracter religios. În biografia scrisă de sora sa Gilberte aflăm că lui Blaise Pascal i s-a părut atât de evident adevărul religiei creştine, ce ne îndeamnă să nu trăim decât pentru Dumnezeu şi să nu avem alt scop decât pe El, încât în scurt timp a abandonat orice altă cercetare.
Natura pervertită a omului
Odată cu retragerea sa la Port-Royal, asumarea completă a spiritului creştinismului era săvârşită. Pascal îşi impune un mod de viaţă auster, retras. Premisele lui sunt clare, natura umană este pervertită şi, ca atare, omul este supus erorii, vanităţii, nefericirii sau nebuniei. Pericolul cel mai mare pare a fi vanitatea, în sensul în care fiinţa umană este în genere cuprinsă de egoism şi de amor propriu. „Natura acestui amor propriu şi a eului uman este să nu se iubească decât pe sine şi să nu se ia în considerare decât pe sine“ („Cugetări“, 100). Astfel, ceea ce s-ar numi cunoaştere de sine nu poate avea nici o valoare gnoseologică, dacă nu s-ar produce prin-tr-o raportare directă la Dumnezeu.
Practic, omul nu se poate cunoaşte autentic pe sine dacă nu îşi conştientizează inferioritatea în raport cu Dumnezeu. Totuşi, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu trebuie situat metafizic în exterior. El sălăşluieşte în sinele nostru, însă pentru a-L putea iubi pe Dumnezeu trebuie mai întâi să ne urâm pe noi înşine. Ghidat de aceste considerente, Pascal îşi trăieşte ultima parte a vieţii izolat şi privându-se de aproape orice plăcere a vieţii, cu toate că era măcinat şi de boală. Chiar şi pe aceasta o primea cu inima deschisă, chiar cu bucurie, pentru că Pascal considera că adevărata viaţă a unui creştin trebuie să fie una de penitenţă şi de sacrificiu.
Dumnezeu, unicul adevăr
Tragedia fiinţei umane, analizată filozofic, o constituie caracterul finit al acesteia. În raport cu infinitul, omul este un nimic şi, ca atare, cunoaşterea sa nu poate fi decât parţială. El îşi poate cunoaşte propria natură în acest mod, însă despre infinit, despre Dumnezeu nu poate afla nimic în afara credinţei. Omul se zbate între pasiuni şi raţiune. Pasiunile îl apropie de condiţia animalelor, raţiunea îl poate face conştient de superioritatea sa în lume, dar şi de condiţia sa mizeră în raport cu divinitatea. În aceasta constă, de altfel, măreţia omului. Totuşi, nu prin raţiune putem ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Această facultate ne poate face doar conştienţi de propria natură şi de situaţia noastră în raport cu divinitatea. Pentru Pascal, omul ajunge la unicul adevăr, Dumnezeu, prin credinţă şi prin Hristos, ca mediator. Acest tip de adevăr este unul profund existenţial şi nu doar abstract şi conceptual aşa cum, afirmă Pascal, este Dumnezeul filozofilor (pe care îi şi critică, în mare măsură).
Meditaţia la propriul sfârşit
Dacă pentru gânditorii de până la el (un exemplu potrivit fiind Descartes) adevărul religiei creştine şi existenţa lui Dumnezeu erau întemeiate pe raţiune, pentru Pascal dovezile cele mai evidente sunt extrase din existenţa şi din natura umană. Omul este o fiinţă slabă şi rătăcitoare, însă capacitatea de a cugeta îi conferă o superioritate doar şi prin simplul fapt că el îşi poate conştientiza nefericirea. Astfel, omul îşi cunoaşte propria natură finită, mai exact ştie că va muri cândva. Pe unii însă se poate să nu îi preocupe toată viaţa acest aspect. Iar despre aceştia Pascal va spune: „…se tem de cele mai neînsemnate lucruri, le prevăd, le simt; şi acelaşi om care poate petrece zile şi nopţi turbat şi disperat că a pierdut o funcţie sau pentru vreo ofensă imaginară adusă onoarei sale este tot acela care va pierde totul prin moarte, fără să se neliniştească şi fără, să se tulbure.“ („Cugetări“, 194).
Pascal susţine că nu putem doar să trăim clipa şi să nu realizăm că viaţa are un caracter finit, pe când moartea ascunde în spatele ei eternitatea. Ca atare nu se poate să lăsăm la voia întâmplării soarta sufletului nostru. Meditaţia asupra propriului sfârşit este şi trebuie să fie un aspect fundamental al existenţei omului şi aceasta pentru că astfel se realizează un pas important pe calea mântuirii.
▲ Pariul credinţei
Pornind în special de la meditaţia asupra morţii, Pascal va propune celebrul său pariu probabilistic asupra existenţei lui Dumnezeu şi a lumii de apoi. Se presupune, asemenea cazului unui pariu, că există două variante, existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi sau non-existenţa acestora. Putem alege una dintre aceste variante, ca şi cum am face un rămăşag unde ne jucăm propria existenţă, de acum şi de după moarte. Astfel, dacă prima variantă este adevărată şi Dumnezeu există (existând totodată şi răsplată sau pedeapsă după moarte), cei care au mizat pe ea au numai de câştigat. Ceilalţi, în schimb, au pierdut totul pentru că îşi vor primi pedeapsa pentru necredinţa lor. Pe de altă parte, dacă a doua variantă este cea adevărata iar Dumnezeu şi viaţa de apoi sunt doar nişte himere, cei care au pariat pe existenţa lor nu au câştigat nimic, dar nici nu au pierdut nimic.
La fel însă este şi situaţia celor care au ales această variantă (a non-existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi). Se poate observa faptul că cele două variante ale pariului nu sunt echivalente, în sensul în care doar credinţa în adevărul existenţei lui Dumnezeu duce la o răsplată după moarte. Aşadar, chiar şi din punct de vedere raţional este mai profitabil să credem în Dumnezeu şi în viaţa de apoi pentru că astfel eternitatea ni se arată într-o variantă fericită, pe când prin alegerea celeilalte opţiuni nu câştigăm nimic. Ba mai mult, riscăm o pedeapsă sigură după moarte.
O interogaţie necesară
Este relativ uşor de intuit că acest pariu propus de Blaise Pascal nu se adresează în primul rând creştinilor. Pentru aceştia, necesitatea unui astfel de pariu nu îşi are deloc rostul, pentru că existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi este indubitabilă. De fapt, însuşi faptul de a paria pe una dintre cele două variante, chiar dacă este vorba despre cea câştigătoare, nu este drept, pentru că astfel apare îndoiala.
Miza lui Pascal o reprezintă cei care problematizează dubitativ adevărurile religiei creştine şi care solicită anumite dovezi. Nu este sigur că aceştia vor deveni nişte credincioşi înflăcăraţi, însă implicarea propriului destin într-o problemă metafizică poate elimina ignoranţa în ceea ce priveşte credinţa. Totuşi, nu se poate spune că pariul lui Pascal este infailibil, mai ales că ne aflăm în faţa unei probleme de probabilitate. Însuşi Pascal va scrie: „Este oare probabil ca probabilitatea să dea siguranţă? Diferenţa între tihnă şi siguranţa conştiinţei. Nimic nu-ţi dă siguranţă decât adevărul; nimic nu aduce tihna decât cercetarea sinceră a adevărului.“ („Cugetări“, 908).
Forţa acestui pariu constă practic în evidenţierea importanţei interogaţiei proprii în privinţa existenţei lui Dumnezeu. Credem sau nu, întrebarea este necesară pentru că în joc se află soarta sufletelor noastre, pe care totuşi ar fi de preferat să nu o riscăm.
|
Home 
|
Iubiti.o pe Maica Domnului...
If you want to buy real estate, you w...
wwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwww
It is perfect that people are able to...
The loans suppose to be useful for gu...