ANUNT

 
„Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfa, a se caterisi poruncim. Ca ce conglasuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul? [Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15]
TÂLCUIRE
Dreptslavitorii crestini se cuvine a se feri de eretici, si slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însusi ereticii se cuvine a se mustra si a se întelepti de catre Episcopi si Presbiteri, botezul ereticilor (1) sau jertfa ceea ce se proaduce de dânsii. Unul ca acesta, poruncim ca sa se cateriseasca. Fiindca ce doar cumva vor întelege si se vor întoarce, din ratacirea lor. Pentru aceasta si Canonul acesta rânduieste, ca, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept si adevarat conglasuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Caci cei ce primesc cele de catre eretici, sau si ei au aceeasi socoteli al acelora, sau cel putin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânsii din cacodoxia lor. Ca cei ce bine voiesc (adica se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca sa lepede eresul lor cel cacodox si ratacit.

ROMANO-CATOLICII ÎN SPATELE PROPRIILOR DECLARATII.
ASPECTE CARE DEMONSTREAZA CINE SUNT EI CU ADEVARAT ROMANO-CATOLICII.
FAPTE TRECUTE SI ACTUALE ALE NESINCERITATII LOR

Orice analist avizat si sincer dar mai ales apartinând Bisericii celei dreptmaritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfasoara Vaticanul si biserica Romei. Anume ca, mai ales dupa Conciliul Vatican II, teologia romano-catolica se prezinta din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca pastratoarea, îmbogatitoarea Traditiei Ortodoxe Rasaritene, cu singura deosebire ca romano-catolicii s-au manifestat în alt spatiu geografic si cultural; în plus, cu câteva exceptii care îsi vor gasi cât de curând o rezolvare facila, esenta teologiei lor si scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Aceasta teorie a asa numitelor "biserici-surori" este bazata pe recunoasterea de catre teologii ecumenisti a succesiunii apostolice, a tainelor si a existentei harului mântuitor si sfintitor în biserica Romei, daca nu în plinatatea lui, macar într-o masura mai mica decât în Biserica Ortodoxa. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearca s-o impuna, în ciuda nenumaratelor dovezi din întreaga traditie a Bisericii dreptmaritoare dar si a faptelor concrete promovate de politica de dominatie universala a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearca sa o acrediteze teologii ecumenisti; acestia nu îsi gasesc nici o sustinere în Traditia Bisericii Ortodoxe si nici în Sfânta Scriptura.

ASPECTE SPIRITUALE SI SOCIALE

Pentru noi romanii, tema asa intitulata, ar parea, la prima vedere, ca nu are multe necunoscute, deoarece ca ortodocsi si legati bisericeste din cele mai vechi timpuri pana astazi de Patriarhia Constantinopolului, ce reprezinta prin excelenta traditia bizantina, am trait-o din plin, ne-am nascut in ea si ne-am obisnuit cu ea, incat ne-a devenit o "a doua natura". In fond, asa este, caci am mostenit caracteristica de baza bizantina a Pastilor, anume aceea de a fi cea mai mare sarbatoare crestina, cu cinstirea corespunzatoare care decurge din aceasta. Timp de doua milenii de viata crestina pe pamant romanesc Pastile au fost centrul sarbatorilor din calendarul nostru, momentul de curatire si traire sufleteasca cel mai inalt, spre care se indreptau sperantele tuturor credinciosilor.

Maica Domnului ocupa un loc cu totul aparte in pietatea credinciosilor ortodocsi romani. Adeseori, ca o scurta invocare, dar si ca o scurta forma de prea cinstire a Maicii Domnului, se aud rostindu-se cuvintele: <<Doamne, Maica Domnului!>> sau: <<Dumnezeu si Maicuta Domnului!>>, ambele expresii fiind insotite indobste si de semnul sfintei Cruci. Si intr-un caz si in celalalt se observa o asociere doctrinara corecta a apelativului <<Doamne>>, referitor la Domnul nostru Iisus Hristos, si Sfanta Sa Maica, ori intre numele lui Dumnezeu ca Sfanta Treime si Maica Domnului cu forma diminutivului binecunoscut, <<Maicuta>>. Analiza atenta a acestor doua moduri de invocare a Maicii Domnului arata o puternica manifestare afectiva a credinciosului, fie ca se exprima un sentiment de surpriza, de compasiune ori de speranta, fie ca se intentioneaza - cum este si corect - solicitarea ajutorului suprafiresc, prin rugaciune, la un moment de cumpana sufleteasca. Fara a intra insa in detaliile unei astfel de analize - interesanta si originala in ea insasi - remarcam acest semn deosebit de pietate al credinciosilor romani ortodocsi fata de Maica Domnului. Totusi, este necesar sa urmarim in continuare care sint motivele si temeiurile ortodoxe pentru prea cinstirea Maicii Domnului.

Istorisind viaţa şi activitatea Mîntuitorului în lume, Sfîntul Evanghelist Luca ne relatează că Iisus străbătea hotarele Iudeii şi ale
Galileii, binevestind apropierea împărăţiei lui Dumnezeu, învăţînd pe toţi calea mîntuirii şi a cunoaşterii de Dumnezeu, tămăduind diferite suferinţe şi pretutindeni era aşteptat şi întîmpinat de fel de fel de bolnavi. Unii însetau după învăţătura sa, alţii după ajutorul Său dumnezeiesc şi tuturora Domnul le aducea mîngîiere şi alinare.
Pornind către orăşelele din jurul lacului Ghenizaret, El vindecase pe leprosul din Copernaum, tămăduise pe sluga sutaşului din acelaşi oraş şi mergea să predice în oraşul vecin, numit Nain, nume care înseamnă în limba aramaică „Prea frumosul“, datorită aşezării sale minunate între munţi, într-o perspectivă desăvîrşită, între coastele înalte şi împădurite ale muntelui Zabulon.
Aşa, cînd se apropia Domnul cu ucenicii Lui de poarta de intrare a cetăţii Nain, au întîlnit o procesiune funebră. Asemenea întîmplări sînt frecvente, căci viaţa este împletită cu moartea. Iată, însă, că procesiunea aceasta era deosebit de tragică: mortul era un tînăr, în floarea vieţii, iar mama sa era văduvă. Două împrejurări deosebit de semnificative, care sfîşiau inimile celor ce însoţeau procesiunea funebră. Mîntuitorul n-a rămas indiferent la această tragică privelişte şi n-a trecut pe lîngă ea, ci s-a oprit. Tînărul mai putea să trăiască; cea care-i dăduse viaţă se mai putea bucura de dragostea şi ajutorul său . Mila cea nemăsurată a Domnului se revarsă asupra tînărului mort şi asupra văduvei îndoliate, amîndoura dăruindu-le viaţă!

Dupa credinta crestina, lumea are un inceput si o cauza: activitatea vesnic creatoare si bunatatea lui Dumnezeu, precum si o menire si un scop final spre care tinde: desavarsirea  si  innoirea.  Spre   acest  tel  final  se   indreapta,  pe  diferite  cai, intreaga creatie.

Atingerea acestui inalt scop sta in stransa legatura cu Parusia Domnului, cu invierea mortilor si cu judecata universala, evenimente eshatologice abia intrezarite de aghiografii Vechiului Testament, vestite anume de catre Mântuitorul, consemnate pe scurt in cartile Noului Testament, predicate de Sfintii Parinti si formulate, ca dogme fundamentale ale dreptei credinte, in art. VII, XI si XII din Simbolul niceo-constantinopolitan.